Art.211 – 220

Filed in:

22

Art.211 – Ca şi cum ai sta în picioare în faţa unui Rege

Am auzit în 1 elul, 28 august 1938

Unul care stă acasă la el nu e ca unul care stă în faţa unui Rege. Asta înseamnă că credinţa ar trebui să fie că el se va simţi ca şi cum ar sta în picioare în faţa Regelui, pe tot parcursul zilei. Atunci iubirea şi teama lui vor fi sigur complete. Şi atâta timp cât el nu a atins acest fel de credinţă, el nu trebuie să se odihnească, „pentru asta sunt vieţile noastre, şi lungimea zilelor noastre”, şi noi nu vom accepta nicio recompensă.

Şi lipsa de credinţă ar trebui ţesută în membrele sale, până când obiceiul devine a doua natură, în măsura în care „atunci îmi amintesc de El, El nu mă lasă să dorm”. Dar toate problemele corporale sting această dorinţă, din moment ce el vede că ceva care îi dă plăcere, plăcerea anulează şi lipsa si durerea.

Însă, acela trebuie să nu vrea nicio consolare, şi trebuie să fie atent cu orice lucru corporal pe care el îl primeşte, astfel încât să nu-şi stingă dorinţa. Aceasta se face prin regretul că, prin această plăcere, scânteile şi puterile vaselor de Kduşa (Sfinţenie), lipsesc în el, adică dorinţele de Sfinţenie (Kduşa). Şi prin părerea de rău, el poate să salveze (să-şi păstreze) de la pierdere vasele de Kduşa.

Art.212 – Îmbrăţişarea „dreptei” şi îmbrăţişarea „stângii”

Am auzit în 8 kislev, 28 noiembrie 1941

Există îmbrăţişarea „dreptei” şi îmbrăţişarea „stângii”. Şi amândouă trebuie să fie eterne. Asta înseamnă că, atunci când unul este în starea de „dreapta”, el trebuie să creadă în sinea lui că nu există starea de „stânga” în lume. Şi de aceea, când lucrează în „stânga”, să creadă în sinea lui că nu există pe lume „dreapta”.

„Dreapta” înseamnă puterea divină individuală, iar „stânga” înseamnă puterea divină de răsplată şi pedepsă. Şi chiar dacă există raţiune care spune că nu există în realitate starea de dreapta şi de stânga împreună, omul trebuie să lucreze deasupra raţiunii, adică, raţiunea nu il va opri.

Cel mai important este să fie deasupra raţiunii. Asta înseamnă că toată munca lui este măsurată de faptul că lucrează deasupra raţiunii. Şi de aceea, când el vine mai târziu la interior, nu este nimic, deoarece baza lui este deasupra raţiunii şi astfel el totdeauna va suge de la rădăcina lui.

Însă, dacă el vine la „interiorul raţiunii”, el vrea să fie hrănit (alăptat) tocmai în interiorul raţiunii. Şi astfel, în acest timp, Lumina imediat dispare. Iar dacă vrea să continue, atunci el trebuie să înceapă de la „deasupra raţiunii”, căci aceasta este toată rădăcina lui. Şi după aceea, el vine la raţiunea de Kduşa (Sfinţenie).

Art.213 – Descoperirea lipse

Am auzit

Lucrul cel mai important, de bază, este creşterea lipsei (nevoii), fiindcă asta este baza pe care construim întreaga clădire, iar soliditatea clădirii este măsurată după bază (fundaţie).

Fiindcă, sunt mulţi factori care obligă omul să ajungă la obţinere, dar nu vizează scopul. De aceea, baza afectează întreaga clădire. Şi chiar şi cel care este în Lo Leşma (Nu în numele Ei) şi vine în Le Şma (În numele Ei) şi tot i se prelungeşte timpul înainte să se întoarcă la scop.

De aceea, omul trebuie să vadă că scopul este totdeauna în faţa ochilor lui, după cum este scris în „Şulhan Aruh” (Aranjarea mesei): „Văd totdeauna Domnul în faţa mea”. Iar omul care stă acasă nu este ca omul care stă în faţa Regelui. El, cel care crede în existenţa Creatorului, că întregul pământ este plin de gloria Lui, el este umplut cu teamă şi iubire, şi nu are nevoie de nicio pregătire sau observare, ci numai să se anuleze pe sine în faţa Regelui din natura lui actuală.

Exact aşa cum vedem în corporal, că cel care îşi iubeşte cu adevărat prietenul, se gândeşte numai la ce e mai bun pentru prieten, şi evită orice nu este înspre binele prietenului lui. Tot ceea ce face este fără niciun calcul, şi nu are nevoie de multă gândire, fiindcă este la fel de natural ca şi iubirea mamei pentru copilul ei, care doreşte numai binele copilului ei. Ea nu are nevoie de nicio pregătire şi gândire anterioară să-şi iubească fiul, fiindcă lucrul natural nu cere creier care să facă lucrul respectiv necesar, ci se face prin simţuri în sine. Simţurile însele lucrează cu abnegaţie, deoarece aşa este în natură, ca din dragoste pentru ceva, ele să-şi dea inima şi sufletul până îşi ating scopul. Şi atâta timp cât nu obţin, viaţa lor nu e viaţă.

Astfel, oricine simte, după cum este scris în „Şulhan Aruh”, că pentru el este la fel, etc…,este cu siguranţă întreg, adică are credinţă. Şi tot timpul cât el nu simte că stă în faţa Regelui, atunci el este, Doamne fereşte, în opoziţie.

De aceea, omul trebuie să vadă că mai întâi este robia, şi el să regrete că nu a avut destulă credinţă, căci lipsa credinţei este baza lui, şi el trebuie să se roage pentru dorinţă şi ajungere (muncă), ca să simtă această lipsă (dorinţă), fiindcă dacă nu are lipsă înseamnă că nu are vas în care să primească umplerea. Omul trebuie să creadă că Creatorul aude rugăminţile strigate, şi că el, de asemenea, va fi salvat în credinţă completă.

Art.214 – Cunoscut în porţi

m auzit de Şavuot (Pentecost) 1939 Ierusalim

„Eu sunt Domnul Dumnezeul” (Exodus 20:2). De asemenea în Zohar, „cunoscut în porţi” (Proverbe 31:23) Întrebare: De ce înţelepţii noştri au schimbat cuvântul scris al numelui sărbătorii de Pentecost cu numele „Dăruirea Torei noastre”? În Tora este specificată prin numele „Oferirea primului rod” dupa cum este scris, „De asemenea în ziua primului rod” (Numerele 28:26). Înţelepţii noştri vin şi o numesc „Dăruirea Torei noastre”.

Chestiunea este că înţelepţii noştri nu au schimbat nimic, numai au interpretat actul de oferire a primului rod. Este scris, „Să ne bucurăm de câmp şi de tot ce este în el, Apoi, lasă copacii pădurii să cânte de bucurie” Psalmi (96:12). Diferenţa între câmp şi pădure este că pe câmp cresc roade iar în pădure sunt pomi neroditori, care nu dau rod.

Noţiunea de câmp defineşte pe Malhut care este calitatea de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor, care este credinţă deasupra raţiunii.

Dar cât este procentul credinţei? Aceasta are o măsurătoare, adică va trebui umplută cu exact acelaşi procent de cunoştinţe. Apoi, se va numi „un câmp pe care Domnul l-a binecuvântat” (Geneza 27:27), adică să rodească. Aceasta este singura cale prin care este posibil să te alipeşti la El, fiindcă asta nu-I face Lui niciun fel de graniţă, fiindcă El este peste raţiune.

Cunoaşterea însă, este limitată. Procentul de dezvoltare (Gadlut) este în funcţie de procentul de cunoaştere. Şi aceasta se numeşte „alt Dumnezeu este steril şi nu rodeşte”. De aceea este numit „pădure”. Însă, indiferent că este aşa sau aşa, amândouă (cunoaşterea şi credinţa) sunt numite calităţi „limite”. Atunci va trebui luată în considerare o linie mijlocie însemnând că el are nevoie, de asemenea şi de cunoaştere. Dar asta, cu condiţia că ea să nu altereaze credinţa deasupra raţiunii.

Fiindcă, dacă el lucrează un pic mai bine cu cunoaşterea decât cu credinţa, imediat pierde totul. În schimb, el trebuie să o aibă fără vreo diferenţă. Apoi, „Să ne bucurăm de câmp şi de tot ce este în el, …. copacii pădurii să cânte de bucurie”, pentru că atunci va fi corecţie chiar şi pentru „alt Dumnezeu” considerat ca „pădure”, fiindcă el va fi întărit de credinţă.

Acesta este înţelesul la ce a fost scris depre Avraam, „mergi înaintea Mea, şi fii cu toată inima” (Geneza 17:1). Raşi interpretează prin asta că Avraam nu are nevoie de sprijin. Iar despre Noe este scris „Noe a mers cu Dumnezeu” (Geneza 6:9), adică, el a avut nevoie de sprijin, cu toate că era oricum susţinut de Creator. Dar, cel mai rău din ceea ce poate fi, este nevoia de sprijinul oamenilor.

Şi sunt două cazuri referitoare la asta:

un cadou
un împrumut
Cadoul pe care omul îl ia de la oameni este luarea de sprijin. Şi el nu vrea să-l dea înapoi, ci vrea să-l folosească tot restul vieţii.

Iar un împrumut este atunci când el ia pentru un timp, adică atâta timp cât nu are forţă şi putere de unul singur, dar speră că prin muncă şi lucru în Sfinţenie şi puritate va obţine propria putere. Şi atunci, el va înapoia susţinerea pe care a luat-o. Dar, şi asta, de asemenea nu e bine fiindcă dacă nu este răsplătit cu obţinerea, el cade în orice caz.

Şi hai să ne întoarcem la faptul că a fost „dăruirea Torei” şi nu „primirea Torei”, fiindcă ei au fost răsplătiţi cu Dăruitorul Torei, după cum este scris, „dorim să-L vedem pe Regele nostru”. De aceea, important este că ei au fost răsplătiţi cu „Dăruitorul Torei”. Şi astfel, acest lucru este numit „un câmp pe care Domnul l-a binecuvântat”, adică, un câmp roditor.

Acesta este înţelesul primului rod, însemnând primul rod al câmpului. Este un semn al faptului de a fi răsplătit cu „Dăruitorul Torei” şi cu conştientizare completă. De aceea e spus „un aramean rătăcitor a fost tatăl meu” (Deuteronomul 26:5). Anterior, el a avut coborâri şi viclenie, dar acum este o conexiune durabilă. De aceea, înţelepţii noştri au interpretat chestiunea primului rod astfel: „dărirea Torei” este să fii recompensat cu „Dăruitorul Torei”.

Art.215 – Despre credinţă

Am auzit

Credinţa, în mod specific, este muncă pură. Asta pentru că, dorinţa de primire nu participă la această muncă. Mai mult, dorinţa de primire se opune ei. Natura dorinţei este să munceşti numai în locul care se vede şi se ştie. Dar, deasupra raţiunii, nu este aşa. De aceea, sub această formă, adeziunea (Dvekut) poate fi completă fiindcă există aici elementul de echivalenţă, sensul fiind de fapt, a dărui.

De aceea, când această bază este fixă şi solidă, chiar şi atunci când sunt primite lucruri favorabile, el îl consideră „un loc”, care, în Ghematrie, este Tora. Şi de această Tora ar trebui să aibă „frică”. Adică, el trebuie să vadă că nu primeşte niciun suport şi nicio asistenţă din partea Torei, ci de la credinţă. Şi, chiar şi atunci când el o consideră deja de prisos, fiindcă el deja primeşte de la ţara plăcerii, el trebuie încă să creadă că acesta este adevărul. Şi acesta este înţelesul la „şi toţi cred că El este un Dumnezeu al credinţei”, fiindcă, tocmai prin credinţă poate să-şi ţină treapta.

Art.216 – Stânga şi dreapta

Am auzit în 6 tevet

Există calitatea de „dreapta” şi cea de „stânga”. La „dreapta” sunt Hohma, Hesed, Neţah, şi la „sânga” sunt Bina, Gvura, şi Hod. Dreapta este considerată „Providenţa Particulară”, şi stânga este considerată „răsplată şi pedeapsă”.

Când ne angajăm în dreapta, noi trebuie să spunem că totul este în Providenţa Particulară, şi atunci omul desigur, nu face nimic. De aceea, omul nu are niciun păcat. Dar, Miţvot pe care omul le execută, de asemenea nu sunt ale lui, ci un dar de Sus, astfel că omul trebuie să fie recunoscător pentru ele, la fel ca şi pentru beneficiile corporale pe care El le-a făcut lui.

Şi aceasta se numeşte Neţah, atunci când omul Niţah (a învins) Sitra Ahra. Şi din asta rezultă Hesed (milă), care este iubire, şi de aceea el vine la Hohma, numită Rişa de Lo Etida (Capul Necunoscut). Şi după aceea, el trebuie să meargă la linia stângă, considerată Hod.

Art.217 – Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este

Am auzit în 27 Adar Alef

„Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este, şi când eu sunt pentru mine, ce sunt eu?” Acesta este un paradox. Problema este că omul va trebui să-şi facă toată munca lui pe calea „Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este” în care nu este nimeni care să-l poată salva, dar „în gura ta şi în inima ta să o faci”, adică sub formă de recompensă sau de pedeapsă. Dar, cu sine însuşi, în particular, omul va trebui să ştie că, „atunci când eu sunt pentru mine, ce sunt eu?” înseamnă că totul este în Providenţa Particulară şi nu este nimeni care să poată face ceva.

Şi dacă tu spui că totul este în Providenţă, de ce este acolo problema muncii în forma de „Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este”? Fiindcă prin munca în formă de „Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este?” omul este răsplătit cu Providenţa Particulară, adică să o obţină. Înseamnă că totul merge pe drumul corecţiei. Iar partea de obligaţie şi Tora, numite „copiii Creatorului” nu este dezvăluită decât în cazul că este precedată de munca în forma „Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este”.

Art.218 – Tora şi Creatorul sunt unul

Am auzit

„Tora (Oraita-Lumina, in aramaica) şi Creatorul sunt unul”. Desigur, în timpul muncii sunt două lucruri. Şi mai mult, sunt în contradicţie unul cu celălalt. Aceasta pentru că, judecata Creatorului se referă la Dvekut (alipire), iar Dvekut înseamnă echivalenţă, ea fiind anulată de realitate. (Şi omul va trebui totdeauna să-şi imagineze, cum era în vremurile în care avea puţin Dvekut , cum era plin de viaţă şi plăcere. Să implore mereu să fie în Dvekut, din moment ce o chestiune spirituală nu se împarte în două. În plus, dacă aceasta este o chestiune de împlinire, el va trebui să aibă întotdeauna unealta potrivită. Şi omul ar trebui să-şi imagineze că a avut acestea, din moment ce trupul nu simte anularea, ci prezentul, care este rezultatul stadiilor pe care deja le-a avut. Şi corpul poate lua aceste stări, ca exemple).

Şi Tora este numită „Lumina” din ea. Adică, atunci când în timpul studiului simţim Lumina şi vrem să dăruim Creatorului această Lumină, după cum este scris „cel care cunoaşte porunca Domnului, acela Îl va servi”. De aceea, el simte că există, că vrea să dăruiască Creatorului şi aceasta este perceperea propriului sine.

Dar, atunci când cineva este recompensat cu discernământul „Tora şi Creatorul sunt Unul” acela află că totul este unul. În acel moment, omul simte în Tora pe Creator. Omul ar trebui să tânjească după Lumina din ea; şi putem obţine Lumina cu ceea ce este învăţat, deşi este mai uşor să găsim Lumina cu ocazia primirii.

Şi în timpul muncii, există două rezultate. Unul este atras de discernământul Creatorului, moment în care el nu poate studia Tora şi tânjeşte după cărţile hasidimilor. Şi este acela care imploră Tora, să ştie căile Creatorului, lumile, procesele acestora şi aspectele Conducerii. Acestea sunt cele două finaluri. Dar în viitor, „si vor sfărâma marginile Moabului”, cu alte cuvinte, amândouă vor fi incluse în arbore.

Art.219 – Devotament

Am auzit

Munca trebuie să fie cu iubire şi teamă. Cu iubire – este irelevant să spui fiindcă trebuie să fim devotaţi ei deoarece este ceva natural, fiindcă iubirea este feroce ca moartea, după cum este scris „fiindcă iubirea este la fel de puternică precum moartea”. Mai degrabă, devotamentul ar trebui să se refere întâi la teamă, adică atunci când omul încă nu simte gustul iubirii în servitute şi servitutea este o constrângere pentru el.

Există o regulă- trupul nu simte că un lucru este o constrângere dacă este construit pe calea corecţiei. Şi corecţia este tot ca servitutea, trebuie să fie sub formă de iubire, fiindcă acesta este scopul Dvekut (alipirii), după cum e scris „în locul în care există munca, există Sitra Ahra”.

Servitutea care ar trebui să fie întâi în devotament, este sub judecata fricii. În timpul ăsta, întregul corp este în dezacord cu munca omului, fiindcă nu simte niciun gust în servitute. Şi cu fiecare lucru pe care corpul îl face, el socoteşte că această servitute nu este pentru întregire. De aceea, ce te va scoate la muncă?

Apoi, fiindcă nu există nicio valabilitate şi gust în servitute, depăşirea este doar prin devotament. Asta înseamnă că servitutea simte amar, şi fiecare acţiune îi cauzează omului suferinţe cumplite, deoarece corpul nu este obişnuit să lucreze în zadar, chiar dacă munca îi va fi lui de folos sau altora.

Dar în timpul de Katnut (micime), omul nu simte niciun folos pentru sine, deoarece el nu are prezentă nicio senzaţie de plăcere în servitute. De asemenea, el nu crede că va fi vreun folos pentru ceilalţi, pentru că nu este important pentru el însuşi, aşa că ce plăcere pot să aibă ceilalţi din ea? Apoi suferinţa este nemiloasă. Şi cu cât munceşte mai mult cu atât creşte suferinţa. Până când, suferinţa şi munca ajung la o proporţie anume, până când Creatorul se îndură de el şi îi dă lui gust pentru servirea Creatorului, după cum e scris „Până când spiritul se revarsă asupra noastră, de sus”.

Art.220 – Suferinta

Am auzit

Suferinta profunda pe care cineva o simte, se datoreaza doar absentei vitalitatii. Totusi, ce poate persoana sa faca? Nu sta in puterea ei sa isi ia vitalitate. Intr-un asemenea moment, ea intra intr-o stare de plictiseala. Si exact intr-un astfel de moment, persoana are nevoie de o mare tarie, dar nu o are.

AdamKadmon December 18, 2014
Comments are off