Art.201 – 210

Filed in:

22

Art.201 – Spiritualitate și Materialitate

Am auzit de Hanukah 1, 18 decembrie 1938

De ce vedem atâția oameni care muncesc sârguincios pentru materialitate, chiar și în locurile în care le este pusă viața în pericol, pe când în spiritualitate, fiecare persoană, fără excepție, își examinează cu mare atenție sufletul? Mai mult, omul poate depune eforturi în lumea materială chiar și atunci când primește o răsplată neînsemnată pentru munca lui. În spiritualitate, pe de altă parte, el nu poate fi de acord să lucreze decât dacă știe cu certitudine că va primi o răsplată bună pentru munca lui.

Este cunoscut că trupul este fără valoare. În fond fiecare om vede că acesta este trecător și pleacă fără a lăsa urme, așa încât este ușor de abandonat căci este, oricum, fără valoare.

Cu toate acestea, în spiritualitate există discernământul de Klipot (coji), care păzește și hrănește corpul. Din acest motiv este greu de renunțat la el. De aceea vedem că le este mai ușor oamenilor fără credință să-și abandoneze corpurile, că nu descoperă greutatea din ele.

În spiritualitate nu este așa; este Achoraim (posterior) de Kdușa (Sfințenie), numită ”devoțiune”. Tocmai prin aceasta omul este răsplătit cu Lumina. Mai înainte ca omul să fie complet devotat, el nu poate realiza nici un nivel.

Art.202 – Cu sudoarea frunții tale iți vei câștiga pâinea

Am auzit

Diminuarea Luminii este corecția acestuia. Adică nu poate fi obținut nimic fără efort. Și, deoarece este imposibil de atins Lumina completă, în totală claritate, sfatul este de a diminua Lumina. În acest fel este posibil de a o atinge, cu puținul efort de care este capabil cel de jos.

Este similar aceluia care dorește să mute o clădire mare; desigur că este imposibil. Atunci ce face el? Desface clădirea în cărămizi, putând astfel să mute fiecare piesă în parte. La fel este și aici: diminuând Lumina, omul poate să facă acel mic efort.

Art.203 – Mândria omului îl va coborî pe acesta

Am auzit în a doua zi de Sukot, 12 octombrie 1938

”Mândria omului îl va coborî pe acesta”. Se știe că omul este născut într-o josnicie absolută. Cu toate acestea, dacă acela de jos își cunoaște locul, el nu suferă pentru că se află jos, acolo fiind locul lui. Picioarele, de exemplu, nu sunt deloc degradate pentru că merg prin mizerie tot timpul și trebuie să care întreaga greutate a corpului, în timp ce capul stă deasupra mereu. Este astfel deoarece ele își cunosc locul și prin urmare ele nu sunt umilite și nu suferă pentru că se află la un nivel de jos.

Dar, dacă ar fi dorit să fie mai sus și ar fi fost forțate să stea jos, atunci ar fi simțit suferința. Acesta este înțelesul expresiei ”Mândria omului îl va coborî pe acesta”. Dacă el ar fi vrut să rămână în josnicia lui, aceasta nu ar fi fost resințită și nici suferința de a fi ”omul se naște ca mânz al unui măgar sălbatic”. Dar când vor să fie mândri, atunci simt josnicia și suferă.

Suferința și josnicia merg mână în mână. Dacă persoana nu simte nici o suferință se consideră că nu are josnicie. Aceasta este exact în măsura mândriei lui sau a faptului că vrea să aibă, dar nu are. Atunci el simte josnicia. Această josnicie devine mai târziu un vas pentru mândrie, așa după cum este scris, ”Dumnezeu domnește; El este îmbrăcat în mândrie”. Dacă aderi la Creator, ai o îmbrăcăminte de mândrie, așa după cum este scris, ”Mândria și gloria sunt ale Creatorului”. Aceia care aderă la Creator au o mare mândrie. Și, în măsura în care el simte josnicia, în măsura în care el suferă, omul este răsplătit cu îmbrăcămintea Creatorului.

Art.204 – Scopul muncii

Am auzit in anul 1938

În timpul perioadei de pregătire, întreaga muncă este în negaţie, adică, în „nu”, după cum e scris, „şi vor fi smeriţi în ţara nu”. Dar, cu problema limbii, este considerat „în mine”, omul trebuie întâi să fie răsplătit cu înţelegerea iubirii.

Astfel, în timpul pregătirii, este numai munca în forma lui „nu”, prin forma „tu nu vei mai avea”, şi prin mulţi de „nu” ajungem la calitatea El [1] de Hesed (milă). Şi totuşi, sunt mulţi de „nu”, care înseamnă alt Dumnezeu, mulţi de “nu”. Este aşa, fiindcă cel din Lo Lişma, vine în Lişma.

Şi fiindcă Sitra Ahra coordonează, chiar şi după, când muncim şi continuăm Kduşa (Sfinţenia), în tot locul, atâta timp cât ea deţine coordonarea, cădem din grad. Astfel, ea ia toată abundenţa pe care noi am mărit-o. Din cauza asta, Sitra Ahra are puterea să domine un om, asfel că, acesta este obligat să umple dorinţa ei. Iar el, nu are nicio altă soluţie decât să se înalţe singur la un grad mai înalt.

Şi astfel, ordinea se reia încă o dată, ca mai înainte, cu cele patruzeci şi nouă de porţi de impuritate. Înseamnă că omul merge pe treapta de Kduşa (Sfinţenie), până la a patruzeci şi noua poartă. Dar acolo, ea (Sitra Ahra) are controlul să ia toată vitalitatea şi abundenţa, până când, omul cade de fiecare dată într-o poartă mai înaltă de impuritate, fiindcă, „una opusă la cealaltă a făcut Dumnezeu”.

Şi când ajunge în a patruzeci şi noua poartă, omul deja nu mai poate să se înalţe singur, până când vine Creatorul şi îl răscumpără. Şi apoi, „El a înghiţit bogăţiile şi le va voma din nou; Dumnezeu le va izgoni din pântecele său”. Asta înseamnă că acum, omul ia toată vitalitatea şi bogăţia pe care Klipa (Coaja) le lua de la toate cele patruzeci şi nouă de porţi de Kduşa. Asta înseamnă „jefuirea mării”.

Astfel, este imposibil să fim răscumpăraţi înainte ca exilul să fie simţit. Şi când omul merge în a patruzeci şi noua, simte exilul, şi Creatorul răscumpără a cincizecea poartă. Iar singura diferenţă între Galut (exil) şi Gheula (răscumpărare) este în (litera) Alef care este Alufo Şel Olam (campionul lumii). De aceea, dacă omul nu obţine exilul cum trebuie, este de asemenea deficient şi la grad.

N.T. – [1] În ebraică cuvântul Dumnezeu (El) şi „nu” sunt scrise cu aceleaşi litere dar în ordine opusă.

Art.205 – Înţelepciunea strigă afară

Am auzit in anul 1938

„Înţelepciunea afară striga, şi pe străzi se aude vocea ei: pe nechibzuit lasă-l încoace, fiindcă e lipsit de inimă, spune ea lui”. Asta înseamnă că, atunci când cineva este răsplătit cu adeziunea la Creator, Sfânta Şhina (Divinitate) îi spune acestuia că, dacă întâi a trebuit să fie nebun, nu a fost fiindcă el era într-adevăr aşa, ci motivul a fost că el era fără inimă. De aceea noi spunem, „Şi toţi cred că El este Dumnezeul credinţei”.

Asta înseamnă că, mai târziu, când el este răsplătit cu adevăratul Dvecut (adeziune), nu se cheamă nebunie, ci spunem că el este deasupra raţiunii. În plus, el trebuie să muncească şi să creadă că munca lui este peste raţiune, chiar dacă simţurile şi trăirile lui îi spun că munca lui este în interiorul raţiunii. Dimpotrivă, el a văzut mai întâi că raţiunea nu-l obligă la servitute, aşa că, a trebuit să muncească peste raţiune şi să spună că în asta este raţiune adevărată. Asta înseamnă că el crede că servitutea este realitatea adevărată.

Şi după aceea, este invers: adică, raţiunea îl obligă la toată munca lui. Cu alte cuvinte, Dvecut îl obligă la servitute. Cu toate astea, el crede că tot ceea ce vede în interiorul raţiunii, este deasupra raţiunii, şi asta nu era aşa înainte, când tot ce se prezenta ca fiind deasupra raţiunii, era în interiorul raţiunii.

Art.206 – Credinţă şi plăcere

Am auzit în anul 1938

Omul nu va întreba niciodată despre plăcere, ”care este rostul acestei plăceri?”. Dacă şi cel mai mic gând referitor la scopul ei îi apare lui în minte, este un semn că nu este plăcere adevărată. Asta fiindcă plăcerea umple toate locurile goale, şi apoi, desigur nu mai există niciun loc liber în minte care să întrebe despre rostul ei. Şi dacă unul se întreabă despre rostul ei, este un semn că plăcerea este incompletă, deoarece ea nu a umplut toate locurile.

La fel este şi cu credinţa. Credinţa trebuie să umple toate locurile cunoaşterii. De aceea, noi trebuie să ne imaginăm cum va fi dacă va fi cunoaşterea şi exact în aceeasi masură va trebui să fie credinţa.

Art.207 – Primirea in scopul de a darui

Am auzit in Shabat, 13 Tevet

Oamenii lumii merg cu doua probleme, numite “placere si durere”. Ei alearga intotdeauna spre locul placerii, si mereu fug de la locul suferintei. Prin urmare, atunci cand cineva este recompensat cand degusta aroma Torei si Mitzvot, dupa cum este scris: “gusta si vezi ca Domnul este bun”, atunci el urmareste servirea Creatorului. Rezultatul este faptul ca aceluia, intotdeauna i se atribuie meritul Torei si Mitzvot, dupa cum este scris: “si in a Lui lege, acela cugeta zi si noapte”.

Dar cum se poate limita mintea cuiva la un singur lucru? Mai degraba, iubirea si placerea, intotdeauna incatuseaza gandurile, pentru ca mintea si corpul cuiva sunt atasate de iubire si delectare, dupa cum vedem la iubirea corporala. Acest lucru este atat de exact pentru cineva caruia i s-a acordat deja aceasta prea plina intelegere a mintii, privind recompensele iubirii. Si acest discernamant se numeste “in limita ratiunii”. Dar acela ar trebui sa-si aminteasca mereu in munca, de calea deasupra ratiunii, care se numeste “credinta si daruire”.

Nu asa stau lucrurile in cadrul ratiunii. In acel moment, toate organele sunt de acord sa lucreze pentru a primi, de asemenea, incantare si placere, si de aceea este denumita munca in cadrul ratiunii.

Intr-un astfel de moment este intr-o pozitie dificila: este interzis sa se strice discernamantul, deoarece este o iluminare Divina in el, deoarece aceasta este abundenta primita de Sus. In schimb, ar trebui sa se corecteze intr-atat, incat sa devina sensul credintei si ratiunii.

Si apoi, el trebuie sa aranjeze tot ce a realizat pana in prezent, cu sensul a tot ce a realizat in Tora si abundenta primita; ce au de-a face cu acestea? Aceasta se intampla doar daca el a avut pregatirea prealabila, prin asumarea ratiunii de mai sus.

Inseamna ca, prin implicarea in Dvekut (adeziune), el insusi s-a atasat la radacina, si astfel i s-a oferit ratiune. Acest lucru inseamna ca ratiunea pentru care el a obtinut calea credintei a fost o adevarata revelatie. Rezulta ca el apreciaza in primul rand, rationamentul de mai sus, si el, de asemenea apreciaza motivul, ca acum a fost recompensat cu revelatia Numelui Sau, crescand abundenta.

Acesta este motivul pentru care omul ar trebui sa se consolideze acum mai mult prin ratiune, si sa-si asume maretia Intelepciunii Superioare, astfel Dvekut-Adeziunea la radacina se produce in principal, prin credinta, si acesta este intregul lui scop. Si aceasta se numeste “primire”, din motivul extinderii, in scopul de a darui, prin care acesta isi poate asuma credinta deasupra ratiunii, in cea mai mare masura, in cantitate si calitate.

Art.208 – Stradania

Am auzit

Eforturile pe care le face cineva, sunt doar pregatirea pentru dobandirea evlaviei. De aceea, persoana ar trebui sa se obisnuiasca sa creasca in devotement, din moment ce niciun nivel nu poate fi atins fara devotiune, si asta este singura unealta care califica persoana pentru a fi recompensata cu toate aceste nivele.

Art.209 – Trei condiţii în rugăciune

Am auzit

În rugăciune sunt trei condiţii:

1. Să crezi că El îl poate salva, chiar dacă el are condiţiile cele mai grele din toată generaţia lui, fiindcă, „Este mâna Domnului prea scurtă ca să-l salveze”? Dacă nu, atunci,ferească Dumnezeu, „Stăpânul nu poate salva vasul Lui”.
2. El (omul), deja nu mai are nicio idee ca să fie ceva în puterea lui, şi să nu fi făcut, şi nu a apărut niciun leac pentru lovitura (calvarul) lui.
3. Dacă El nu îl ajută, mai bună îi va fi moartea decât viaţa. Fiindcă, condiţia rugăciunii este pierderea* din inimă. Şi cu cât este el mai mult pierdut, cu atât mai mare îi este rugăciunea. Desigur că nu se aseamănă unul căruia îi lipseşte luxul, cu unul care a fost condamnat la moarte, şi numai execuţia mai lipseşte, iar el este deja încătuşat cu lanţuri de fier, şi stă şi se roagă pentru viaţa lui. Cu siguranţă că el nu se va odihni, sau dormi, sau întrerupe, nici măcar pentru un moment, de la rugăciunea pentru viaţa lui.
Notă autor: * În manuscris cuvântul este scris cu două sensuri, „avud” adică pierdut sau „avoda”, adică muncă – sens care pare mai bun fiindcă această parte din frază ar fi aşa: „rugăciunea este munca în inimă”, dar, se pare că deliberat a schimbat literele în pierdut, fiindcă acest cuvânt se repetă şi în restul textului.

Art.210 – Un defect încântător în tine

Am auzit

În Talmud: „El care i-a spus ei, soţei lui, ‘până când tu vezi un defect încântător în tine’. Rabi Işmael, fiul lui Rabi Iosi a spus că Creatorul a spus că nu te poţi alipi Lui până când ‘tu nu vezi un defect încântător în tine’” (Nedarim 66). Prima interpretare la Tosafot, adică, îi este interzis să se bucure până când nu găseşte un lucru încântător.

Asta înseamnă că dacă omul poate spune că el, de asemenea are lucruri frumoase cu care l-a ajutat pe Creator, atunci ei se pot lipi (adera) unul la altul, aşa că, de ce nu ajută El pe altul? Desigur, asta trebuie să fie asa, fiindcă el are lucruri bune în el, fiindcă el are credinţă bună, sau calităţi bune, deoarece are o inimă bună şi el se poate ruga.

Şi acesta este înţelesul la comentariul lui: „El a spus către ei, ‘poate ca o femeie încântătoare?’” Asta înseamnă că există o minte exterioară mai bună decât toate celelalte din generaţia lui. Sau „poate părul ei e încântător?” adică, el este meticulos cu el însuşi ca un fir de păr. Sau „poate ochii ei sunt frumoşi?” Adică, el are graţie divină mai mult decât toţi din generaţia lui. Sau „poate urechile lui sunt încântătoare?” Asta înseamnă că el nu poate auzi nicio vorbă rea.

AdamKadmon December 18, 2014
Comments are off