Art.231 – 240

Filed in:

22

Art.231 – Puritatea vaselor de recepţie

Am auzit în ianuarie 1928 , Ghivat Şaul (Ierusalim)

Trebuie să fim prevăzători cu tot ceea ce bucură trupul. Omul trebuie să regrete asta fiindcă prin recepţie, el devine îndepărtat de Creator. Asta deoarece Creatorul este Cel care Dăruieşte iar dacă omul va fi acum primitorul, el prin asta va veni în opoziţie de formă. Iar schimbarea formei în spiritualitate înseamnă îndepărtare, şi în acest fel nu va mai avea adeziune cu Creatorul.

Acesta este înţelesul la „şi să se lipească de El”. Supărarea pe care acel om o simte la primirea plăcerii, întristarea, revocă plăcerea. La fel ca omul care suferă de râie pe cap. El trebuie să-şi scarpine capul şi asta îi dă plăcere, dar, în acelaşi timp, el ştie că asta-i agravează râia şi boala se va răspândi şi el nu va mai fi în stare să se vindece. Pentru asta, în timpul plăcerii el nu are o satisfacţie reală, chiar dacă el nu poate opri primirea plăcerii scărpinatului.

De aceea, omul trebuie să vadă că atunci când simte plăcere din ceva, va trebui să adauge supărarea peste plăcere, fiindcă prin ceea ce face acum, se îndepărtează de Creator, într-atât încât să simtă că plăcerea nu merită, in comparatie cu pierderea care urmeaza acestei plăceri. Şi aceasta este munca în inimă.

Kduşa (sfinţenie) : Ceva ce îl apropie de munca lui Dumnezeu se cheamă sfinţenie – Kduşa.

Tuma (impuritate) : Ceva ce îl îndepărtează de munca Lui se cheamă murdărie – Tuma.

Art.232 – Completând munca

Am auzit

Am muncit şi nu am găsit, nu crede. Trebuie să înţelegem ce înseamnă „am găsit”. Ce este acolo de găsit? „Am găsit” este motiv de mulţumire în ochii Creatorului. „Nu am muncit şi am găsit, nu crede”.

Trebuie să ne întrebăm dacă de fapt el nu minte; dacă nu este vorba despre om în ceea ce-l priveşte pe el însuşi, ca individ, dacă această regulă e valabilă şi pentru general. Şi dacă el vede că este plăcut în ochii Creatorului, de ce să „nu creadă”? Chestiunea este că, uneori, omul este plăcut de El prin rugăciune, caci aceasta este puterea virtuţii rugăciunii, deoarece este în puterea ei să acţioneze ca muncă (cum vedem în corporal, sunt unii care obţin existenţa materială prin efortul lor, şi alţii care-l obţin prin rugăciune. Şi pentru cel care cere să aibă cu ce să se întreţină, i se dă să se întreţină pe el însuşi).

În spiritualitate nu e aşa, chiar şi cel care este răsplătit, fiind pe plac, trebuie în orice caz să plătească mai târziu preţul întreg, adică, pe măsura muncii pe care fiecare o dă. Dacă nu, îşi pierde Kli-ul. De aceea se spune „nu am muncit şi am găsit, nu crede” fiindcă acesta va pierde totul, şi va trebui să plătească ulterior toată munca lui.

Art.233 – Iertare, scuză, ispăşire

Am auzit

Iertare (mehila) vine de la ruina prin laudă. Asta înseamnă că păcatele au venit la el pe fondul pocăinţei prin dragoste. Astfel el transformă păcatele într-o laudă, în merite.

Scuză (sliha) vine de la „ve şalah et beiro” (şi a trimis vita sa) schimbând pe ş (sameh cu şin) asta însemnând că el a trimis păcatele departe de el, şi că de acum va face numai fapte bune. Aceasta se consideră pocăinţă din frică, atunci când păcatele devin greşeli pentru el.

Ispăşire (kapara) vine de la „ve kiper et hamiţbeah” (va face ispăşire pentru altar) de la „vrea să-şi ispăşească mâinile prin acest bărbat”. Dar, când omul ştie că e murdar, el nu are îndrăzneala şi obrăznicia să intre în palatul Regelui. De aceea, când el vede, sau îşi aminteşte relele făcute, care sunt împotriva dorinţei Regelui, este dificil pentru el să se angajeze în Tora şi Miţvot (Porunci), şi inca şi mai greu să ceară Regelui să se lipească de El si să se unească cu El.

De aceea el are nevoie de ispăşire,şi astfel el nu va vedea nivelul lui mic şi că este într-o condiţie total modestă, şi nu-şi va aminti nivelul lui, şi va avea posibilitatea să primească bucuria de a fi în stare să se angajeze în Tora şi în muncă. Apoi, când va avea bucurie, va avea posibilitatea să ceară să se alipească Regelui fiindcă „Divinitatea locuieşte numai într-un loc al bucuriei”. De aceea, întâi avem nevoie de pocăinţă, şi apoi, când ne-am pocăit prin frică, ne este acordată scuza. Apoi ne pocăim prin iubire şi ni se acordă iertarea.

Trebuie să credem că tot ce se întâmplă în lumea noastră este supervizat, că nu există coincidenţe. Trebuie de asemenea să ştim că tot ceea ce este scris în admonestare, adică blestemele, cum ar fi „dacă nu veţi asculta”, ele sunt chinuri groaznice, şi nu cum cred ceilalţi, adică sunt unii care spun că sunt binecuvântări şi nu blesteme. Ei aduc ca dovadă pe Predicatorul din Kuzniţ (binecuvântată amintirea lui). El totdeauna urca la Tora, (Alia la Tora, adică ritualul de citire din Tora în timpul slujbei) cu paragraful numit „Porţia de admonestare” (Paraşat ha tohahot). El spunea că acestea sunt într-adevăr blesteme şi necazuri.

Aşa după cum vedem şi noi înşine, blestemele există în realitate, fiindcă simţim în lumea asta gustul chinurilor insuportabile, grele. Cu toate acestea, noi ar trebui să credem că ar trebui să atribuim toate aceste chinuri Providenţei, căci Ea face totul. Moise a luat toate aceste blesteme şi le-a atribuit Creatorului. Acesta este înţelesul la „şi în toate (e) o mare teroare”.

Şi când crezi în asta, crezi de asemenea că „este judecată şi este judecător”. De aceea Predicatorul făcea Urcarea (Alia) la Tora, cu Paragraful „Porţia de admonestare” (Paraşat ha tohahot), deoarece numai el putea atribui blestemele şi suferinţa Creatorului, fiindcă el credea că „este judecată şi este judecător”. Şi din toate acestea rezultă că, adevăratele binecuvântări provin din aceste blesteme, deoarece „Dumnezeu aşa a făcut ca oamenii să se teamă în faţa Lui”.

Şi acesta este înţelesul la „bandajul este făcut din lovitura în sine”. Asta înseamnă că din locul de unde cei răi nu au reuşit, exact din acel loc cei drepţi vor merge. Asta se întâmplă fiindcă atunci când ajung într-un un loc unde nu există niciun suport, Sitra Ahra deţine acel loc, cel rău care nu se poate ridica deasupra raţiunii, cade, fiindcă nu are niciun suport, şi atunci rămâne între cer şi pământ, fiindcă ei sunt răi şi ei nu pot să facă nimic decât în interiorul raţiunii, de felul „deochiului sau ochi rău”.

Cei drepţi însă, sunt consideraţi „inima mea nu este arogantă, nici ochii mei înălţaţi” şi vor merge înainte. Rezultă că blestemele se transformă în binecuvântări. Astfel, prin atribuirea tuturor suferinţelor Provideţei şi luând totul peste raţiune, se creează în interiorul omului vasul propriu pentru primirea binecuvântărilor.

Art.234 – Oprirea din cuvintele Torei şi folosirea vorbelor în discuţii

(Am auzit in) adar alef 1940- în drum spre Gaza

Cine se opreşte din cuvintele Torei şi se angajează în discuţii este hrănit cu cărbune ud, adică, atunci când cineva este angajat în Tora şi nu se opreşte, Tora este considerată pentru el ca fiind o flacără aprinsă care arde înclinaţia rea şi el poate astfel să-şi continue munca. Dar, dacă el se opreşte în mijlocul studiului, chiar dacă revine curând, Tora este pentru el deja ca un cărbune ud. Asta înseamnă că Tora nu mai are putere să ardă înclinaţia rea, şi gustul Torei se alterează pentru el, iar el trebuie să înceteze munca. De aceea, când se reîntoarce la studiu, el trebuie să aibă grijă şi să se angajeze să nu se mai oprească încă o dată în mijlocul studiului, şi prin această decizie pentru viitor, flacăra arzătoare a Torei se va reaprinde.

Art.235 – Privind iarasi in Carte

Am auzit

Dupa ce persoana vede cateva cuvinte ale Torei intr-o carte, le memoreaza, iar ceea ce intra in minte este deja stricat. De aceea, atunci cand priveste iarasi in carte, persoana poate provoca Lumina, astfel incat sa primeasca iluminarea de la ceea ce vede acum. Si acest lucru deja este considerat a fi nou si imaculat.

Art.236 – Vrăjmaşii mei mă batjocoresc toată ziua

Am auzit in 6 Tişrei, 17 Septembrie, 1942

Pentru că zelul pentru casa Ta m-a mâncat; vrăjmaşii mei mă batjocoresc …toată ziua

(Psalmi 69). Forma de blestemare şi ponegrire apare în mai multe forme:

În timpul lucrului, când el face un act de Miţva, corpul îi spune: „Ce-ţi iese din asta? Ce profit?” Deci, chiar şi atunci când face, el se eschivează şi o face prin constrângere; această Miţva este încă, considerată o povară şi o încărcare. Aceasta ridică o problemă: dacă el cu adevărat ţine poruncile Regelui, şi îl serveşte pe Rege, ar trebui să fie fericit, cum este normal pentru cineva care-L serveşte pe Rege, să fie în bucurie. Dar aici este invers. Rezultă că aici el simte o stare de blestem şi ponegrire şi această constrângere dovedeşte că el nu crede că îl seveşte pe Rege, şi nu este un blestem mai mare ca asta.
Sau, el vede că nu este lipit de Creator întreaga zi, şi că nu simte un lucru real, şi este imposibil să fii legat de un lucru gol. De aceea, el îşi mută mintea de la Creator (fiindcă un lucru real şi în care există plăcere e greu de uitat, şi dacă el îşi doreşte să-şi mute gândul, trebuie să facă mari eforturi să şi-l scoată din minte). Asta înseamnă: „vrăjmaşii mei mă batjocoresc …toată ziua”.
Acest lucru apare în fiecare persoană, dar diferenţa este în senzaţie. Şi totuşi, chiar dacă cineva nu simte asta, este fiindcă acesta nu este atent să noteze starea într-adevăr aşa cum este ea. Este asemenea aceluia care are o gaură în buzunar şi pe acolo îi cad banii şi îşi pierde astfel toţi banii. Nu are niciun fel de importanţă dacă el ştie sau nu că are o gaură. Singura diferenţă este că dacă el ştie că are o gaură o poate repara. Dar asta nu face nicio diferenţă în pierderea efectivă a banilor. De aceea, când el simte cum corpul, numit „vrăjmaşii mei” blestemă pe Creator, el spune „Pentru că zelul pentru casa Ta m-a mâncat”, şi doreşte să corecteze asta.

Art.237 – Căci omul nu o să Mă vadă şi să traiască

Am auzit

„Căci omul nu o să Mă vadă şi să trăiască” (Exod 33:20). Asta înseamnă că dacă omul vede revelaţia Dumnezeirii într-o masură mai mare decât este el pregătit să poată să o vadă, el poate trece în ceea ce numim primire, considerată ca fiind opoziţia de la Viaţa Vieţilor, şi atunci trece în ceea ce numim moarte. De aceea, el trebuie să înainteze pe calea credinţei.

Art.238 – Fericit este acela care nu Te uită şi omul care se străduieşte cu Tine

(Am auzit in) 10 Elul

„Fericit este acela care nu Te uită şi omul care se străduieşte cu Tine” (o continuare la rugăciunea de Roş haŞana – Anul Nou). Când cineva avansează în calitatea de alb, trebuie totdeauna să-şi amintească faptul că tot ceea ce i-a fost acordat este numai datorită faptului că şi-a asumat discernământul negrului. Şi el trebuie să se străduiască precis în calitatea „pentru Tine” după modul „şi toţi cred că El este Dumnezeul credinţei” cu toate ca nu vede acum niciun loc în care să trebuiască să muncească prin credinţă deşi toate sunt dezvăluite în faţa lui. Şi în fiecare loc el trebuie să creadă mai presus de raţiune că este încă loc să creadă prin credinţă.

Acesta este secretul: „Şi va vedea Israel Mâna cea mare…şi vor crede în Numele Lui”. Deci, chiar dacă gândesc că au fost rasplătiţi cu discernământul de „vor vedea” care este secretul vederii, prin toate locurile vor avea puterea să creadă prin credinţă.

Şi asta cere multă străduinţă, altfel vor cadea de pe treapta lor, la fel ca Livni şi Şamai. Adică, să nu fie „în auzire” exact în timpul în care este în alb, ca să poate să audă Tora şi Miţvot, căci asta este condiţia. Dar omul trebuie să audă necondiţionat, de aceea, în timpul de alb, el trebuie să aibă grijă să nu rănească calitatea de negru. Desigur, pentru cel ce înţelege.

Art.239 – Diferenţa între Mohin de Şavuot şi acela de Şabat Menuha

Am auzit

Este o diferenţă între Şavuot – considerată ascensiunea lui Zeir Anpin la Arih Anpin, la Bhinat Dikna (calitatea Dikna) – şi Şabat, în timpul Menuha (odihnă) – care este de asemenea o ascensiune la Arih Anpin. Şavuot este considerată Mohin de Hohma de la YEŞSUT, adică de la Bina, care se întoarce să fie Hohma. Însă el (Şabat-ul), este calitate Gar de Bina pe care o considerăm de fapt Hohma, se consideră că nu ar fi părăsit Roş-ul (Capul) şi se consideră că este îmbrăcat în Moha Stimaa care este Gar de Hohma şi nu Vak.

Şi pentru că Şabat este Gar, el nu poate…numai cazul când este de jos în sus, fără nicio extindere în jos. Pentru asta este privit ca o Lumină feminină, deoarece nu are nicio extindere dedesubt. Şi de aceea Şabat-ul este considerat Nukva.

O zi bună însă, este considerată Zat de Bina, privită ca Vak – are extindere dedesubt. Prin urmare, chiar după toate urcările, în realitate, scara gradelor încă nu se schimbă.

Şi el spune că motivul pentru care popoarele lumii respectă o zi bună mai mult decât Şabat-ul, cu toate că Şabat-ul este un grad înalt, este pentru că, o zi bună este este Zat de Bina, care este dezvăluită dedesubt, nu ca Şabat-ul considerat Gar de Bina şi care nu este divulgat dedesubt. Desigur că gradul Şabat este cu mult mai înalt decât o zi bună.

Art.240 – Cere celor ce-Ţi cer atunci când cer faţa Ta

Am auzit

Slihot-Iertări 1, De la onorabilul meu tata, maestrul si profesorul meu

„Cere celor ce-Ţi cer atunci când cer faţa Ta, răspunde-le din ceruri din casa Ta, şi nu-Ţi închide urechea Ta la strigătul lor rugător”. (Iertări pentru prima zi). Înseamnă că… scopul Creaţiei lumii a fost să facă bine creaturilor Sale. Dar pentru a fi corecţia completă, acolo trebuie să fie îndulcirea calităţii judecăţii în milă.

Judecata este înţeleasă ca Gadlut (măretie). Dar pentru a evita ajungerea la o diferenţă de formă prin asta, trebuie să existe un discernământ, care este un fel de compromis: judecata spune că ar fi trebuit să primească mai mult, dar era încă în pericol de ajungere la diferenţă de formă. Dar când s-a amestecat cu milă, ea nu mai primeşte Gadlut de Lumină, şi atunci ajunge la echivalenţa de formă. Şi corecţia este făcută transformând vasele de primire în primire pentru dăruire.

Dar, când omul vine să-L caute pe Creator, el este încă legat de primire, şi cel care are primire este considerat cu lipsă şi blestemat, iar un blestemat nu poate adera la binecuvântare. Însă, cel care primeşte pentru a dărui, este numit „binecuvântat”, fiindcă nu-i lipseşte sau nu are nevoie de nimic pentru el însuşi. Rezultă că, singura dificultate pentru ca cineva să fie în starea de binecuvântare, este că, numai prin virtutea Torei şi a Poruncilor (Miţvot) pot vasele de primire să fie transformate în vase de dăruire. De aceea ne rugăm „Cere celor ce-Ţi cer”.

Sunt două feluri de doritori: unii cer numai pentru faţa Ta, care vor numai să dăruiască. Dar, ce cer ei – să primească un pic de salvare – este numai pentru faţa Ta. El spune despre asta: „când ei cer faţa Ta”. Acelora care cer pentru faţa Ta, „răspunde-le din ceruri din casa Ta”, însemnând ca cerurile casei Tale vor apare, deoarece ei nu vor mai defăima Sus, fiindcă s-au curăţat de primire. „Plânsul lor rugător” este, fiindcă toate rugăciunile şi motivele lor sunt încă pentru ei înşişi, dar vor să fie aproape de Creator, cu toate că ei încă nu sunt curăţaţi de primire.

Este aşa fiindcă există două judecăţi clare în munca lui Dumnezeu: sunt aceia care vor ca, Creatorul să fie dezvăluit în lume, şi fiecare va şti că este Dumnezeire în lume. În acest caz ei nu sunt în mijloc, ci doar doresc, şi in acest caz, nu se poate spune că el are o gândire de primire, fiindcă el nu se roagă să fie aproape de Creator, ci numai ca gloria Cerurilor să fie dezvăluită în lume.

Şi sunt aceia care se roagă să fie aproape de Creator, şi atunci el este în mijloc, şi poţi numi asta dorinţă de primire pentru sine, din moment ce el vrea să primească bogăţie pentru a veni aproape de Creator. Acesta se numeşte „rugător” sau se mai cheamă şi „strigăt”. Iar aceştia care sunt încă în starea de rugare, înseamnă să fie aproape, să poată face strigătul, şi pentru ei „nu-Ţi închide urechea”.

Asta pentru că numai cineva care are lipsă strigă. Pentru altul nu este un strigăt, este cum zici „transmite salutari cuiva”. De aceea, din punctul de vedere al feţei, are numai calitatea de cerere.

„Din cerurile casei Tale” adică, din punctul de vedere al ochilor (Einaim), este Lumina de Hochma pe care ei o vor primi, esenţa dăruirii, în Kelim, vasele lor care sunt deja pregătite pentru primirea de dragul dăruirii. Dar acelora care sunt încă în starea de invocare, „nu le arăta urechea Ta”. Ureche înseamnă Bina. Ei trebuie să continue să-şi mărească forţa pentru a avea calitatea dăruirii… peste Lumina de Hasadim (Milă).

AdamKadmon December 18, 2014
Comments are off